Cel din fotografie

Pe mine prezența Celuilalt mă neliniștește și alarmează. Atunci, instinctul de conservare îmi ascute simțurile și devin conștient de distanța ce mă desparte de el, de înfățișarea și mărimea sa, de culoare sau miros, de dimensiunea și natura spațiului fizic care ne cuprinde pe amândoi. Sunt sigur că toate aceste detalii, și multe altele, mi-ar scăpa dacă aș fi acoperit de un fel de clopot de sticlă prin care să observ fără a fi observat.

Și atunci, m-am întrebat, ce anume declanșează această alarmă? Lăsând la o parte pericolul fizic, în care nu m-am aflat niciodată, răspunsul care mi-a rămas a fost că sirenele încep să sune în momentul în care realizez că pot fi, la rândul meu, văzut. Până atunci, Celălalt este doar un alt obiect din jur, pe care îl pot judeca în siguranță. După aceea, devin eu însumi unul.

Vrem, nu vrem, fotografia e o formă de obiectualizare, și, mergând mai departe cu întrebările, dacă Celălalt ar îndrepta camera spre mine, oare cum m-aș simți știind că obiectul rezultat îi va aparține și îl va putea arăta Celorlalți? Pe mine întrebările acestea mă ajută să ajung mai ușor în punctul acela care pare înșelător de simplu în care degetul apasă declanșatorul.

Susan Sontag scria în Despre fotografie că turiștii care fotografiază compulsiv își însușesc astfel un loc în care se simt nesiguri, punând camera între ei și orice lucru ieșit din comun cu care vin în contact. Când ești, ca mine, timid, introvert și nesigur, Celălalt e aproape oricine, iar camera îți devine cel mai bun prieten.

Comentarii