Ce ne datorăm unii altora?

Din experiența mea… cam tot. De la produsele de bază (brutarul face pâinea pe care eu o mănânc din făina măcinată de morar și tot așa) la starea de bucurie. Din punctul meu de vedere (și lucrez cu oamenii de șaisprezece ani) prioritare sunt cele așa-zise gratis (și aici fac o scurtă listă, „lanţul” meu preferat, ca să mă înțelegi mai bine), care te duc de la una la alta:

1. Răbdare – nu-i ușor când cel de lângă tine e bătut în cap, prost crescut, cu gura mare și mai e și pus pe harță; să nu răspunzi cu aceeași monedă, să zâmbești când l-ai strânge de gât sau, mai ales, să îți fie milă, pentru că, de fapt, nu e numai vina lui (dacă nu poate mai mult…) explică de ce răbdarea în raport cu ceilalți e o virtute creștină importantă. Dar dă și bucurie când realizezi că, pentru simplul fapt că la nervi nu ai spus ce gândeai atunci, în momentul ăla, probabil nu ai stricat o prietenie, relație etc. Victoriile mici de acest fel, asupra ta, te ajută să crești. De capricii și impulsuri se lasă conduși copiii și nu doar cei mici. Șaptezeci de ani trăiți de cineva nu sunt o dovadă a faptului că a și crescut. 

Foto: Anca Dănilă

2. Acceptare – nici asta nu-i chiar simplă; aici funcționeazã felul de a gândi al bunicii: „e un măgar, dar dacă Dumnezeu îl suportă așa…”. Și aici surprizele pot fi foarte plăcute. Să nu uităm că nici dracu’ nu-i așa de negru cum pare, la o primă analiză. Important e să reușești să-l iei la pachet, cu bune și rele, pe cel de lângă tine.

Foto: Anca Dănilă

3. Evitarea iluziilor – nu uita că deziluzie e format, de fapt, din două cuvinte (la fel ca dezamăgire). Cu un pic de exercițiu poți ajunge să nu te mai aștepți la mare lucru de la ceilalți. Asta nu înseamnă că trebuie să fugi de ei sau să fii cinică, ci doar să nu îți faci prea multe iluzii sau să nu te amăgești, ca să nu te dez-amãgești după aceea.

Foto: Anca Dănilă

4. Empatie și înțelegere – cea mai mare problemă în zilele noastre este tocmai lipsa asta, care duce la izolare. Când nimeni nu te apreciază (toți merg doar pe interes), când tristețea ta nu mai mișcă nici o inimă (am avut ocazia să văd atâta tristețe plimbându-se cu mașini de firmă, atâția oameni cărora, aparent, nu le lipsește nimic, dar sunt triști), când abia încerci să te plângi unui prieten, iar ăsta în două cuvinte te-a lichidat cu problema ta cu tot (și începe el să îți spună problemele lui, muuult mai mari și importante), cu o asemenea nesimțire și indiferență…, atunci te izolezi. Și dacă nu ai stofă de călugăriță, e de avut mare grijă, pentru că abia de aici pot începe adevăratele probleme.

Foto: Cătălin Ceaușoglu

5. Încurajare – și asta iar, nu-i simplu. Ce-i spui unei adolescente convinsă că a pierdut dragostea aia cu D mare, fără de care viața nu mai are niciun sens? Sau unui părinte cu copilul bolnav în stadiu terminal de cancer? Sau ce spui la înmotmȃntarea unui tȃnãr? Și aici, în asemenea situații, zică cine ce-o vrea, credința și Dumnezeu sunt singurii care mai pot oferi o șansă. Faptul că Hristos a înviat (poți râde, nu e o problemã) mă bagă, în mod pozitiv (despre partea negativă data viitoare), în zona cu dacă. Și dacă, totuși, moartea nu-i un punct, ci doar o virgulă? Și dacă, totuși, Dumnezeu știe El de ce? Și dacă… tot așa. Rezultatul contează: un pic de speranță, un gât de aer când ești pe punctul de a te îneca…

Dar cum pui toate astea în practică, nefiind, totuși, o super-persoană (deși ești super)? Şi la asta tot Dumnezeu poate da o mână de ajutor (iar te-am prins :)) Nu strâmba din nas – nu sunt o babă cu ochelari de cal, știu și am pus în practică ce spun). Mai știi prima poruncă? „Să iubești pe Domnul…”, iar pe aproapele tău „CA PE TINE ÎNSUȚI”. Și uite-așa răbdarea ta, acceptarea, empatia de care dai dovadã, entuziasmul vin din… egoism (în sensul cel mai pozitiv posibil și recomandat de Doamne-Doamne). Adică: pentru a avea răbdare trebuie întâi să ai tu liniște, să nu ai tu conflicte, nervi etc. Ca să-i poți accepta pe ceilalți trebuie ca întâi tu să te accepți, să treci peste complexele tale de inferioritate, să te vezi așa cum ești: unică. Păi, dacă Dumnezeu te-a făcut așa, o fi având el un motiv, nu? Şi atunci de ce sa nu te iei „la pachet” și pe tine? Ca să eviți iluziile trebuie să crești, să te cunoști așa cum ești. Doar un adult nu așteaptă mare lucru de la ceilalţi, pentru că știe ce poate; doar un adult nu depinde (material, sentimental sau în ceea ce priveşte autostima) de ceilalți, nu-și face iluzii și nu pretinde – e autonom. Copilul nu: el se ilude, se dezilude, se amăgește, se minte, pretinde etc. Încurajarea, ca sã aibă oareșce efect, trebuie să vină de la o persoană care a dovedit că poate trece cu fruntea sus și un zâmbet în colțul gurii peste orice, adică tot de la un adult. Ai văzut la copii (unii trecuți bine de treizeci de primăveri)? Pentru orice plâng. Pare că doar ei au nevoi și pretind o grămadă (24 din 24, 7 din 7). Oricum, tema e vastă și complexă.

Restul… dățile viitoare, ce zici?

Preotul din diasporă
Comentarii

  • Cornelia

    Mare dreptate are părintele! Ai scris atât de frumos că parcă îl și aud vorbind! Felicitări Anca!