Cum ne dedicăm unii altora*

Cum adică cum ne dedicăm unii altora? Păi e musai să o facem mereu cu nesfârșită vină, de la psihanaliști înspre postmoderniștii preapocaliptici plicticoși și fără chef de istorie, mică or mare, nu mai este nimic fără vina de a fi în ecuație cu un motiv egoist, știut sau nu, și pare mereu că suntem vinovați de ceva chiar când facem bine, când încercăm ca viețile să nu fie în primul rând despre noi. E ca și cum mereu, nu măsura a ce facem ne definește, ci motivul pentru care o facem este mai important. Ca și cum asta păstrează în istoria personală omul care folosește frigiderul, și anume, de ce exact a inventat Charles F. Kettering freonul sau de ce nu și-a dat seama că va fi înlocuit de alte forme mai bune peste 87 de ani, unele mai prietenoase cu mediul, mai cu panglică cu unicorni falu sau fuchsia, așadar nu că a contribuit la inventarea lui e de reținut, ci mereu altceva, plus că sigur a facut-o pentru un câștig anume, pentru că voia să impresioneze o fată de care îi plăcea sau altceva, ceva trebuie să fie în spatele gestului, ceva care mută atenția pe noi, pentru că viața, nu-i așa, este despre noi, nu despre noi împreună, ci despre noi, fiecare în parte. Ce vreau să-ți zic este că mai bine întreabă-mă de ce existăm și alte întrebări mari ale civilizației, asta este clară, este deja confiscată de referirea la excepție, este îngropată în iz de conspirație, ceva impostură personală și în veșmânt de aparentă dedicare. Mereu cineva ne știe mai bine decât am putea noi vreodată să ne știm, pornind de la calcul statistic mereu vom fi contribuit și noi cu vreun gest și o nerozie la regulă. Chiar prin excepție. Așadar devine o notă de subsol întrebarea ta, de aceea o voi trata ca atare. Și îți mărturisesc, Anca, că mă entuziasmează până la fascinație perspectiva de a lucra mai degrabă la niște note de subsol sănătoase ale istoriei noastre și asta pentru că îmi dă certitudinea că suntem pe drumul cel bun, construind pe îndelete și profund normalitatea de a fi unii pentru alții, una în care esențialul se poate cerne ușor, indiferent unde este plasat, în ce parte a paginii, a uitării, a cărei tabere, a cărei epoci, a cărui interes de moment, de grup, indiferent de limbă, proporția ignoranței și chiar anotimp. 

____________________________

* O facem cu grijă, cu bucuria întâlnirii dintre noi, fără a cere ceva înapoi, fără a avea nevoie de celălalt, o facem din toată ființa noastră, pe termen lung, dar nu în hopuri, ci continuu, fără a sta pe gânduri, punându-ne în mijlocul propriilor vieți, dar nu ca menire, ci ca mod sănătos de a contribui la energia de a fi împreună cu alții pe această planetă care se mișcă acum în spațiu și contribuind fiecare în procesul ăsta continuu de a maximiza ce putem să fim, să ajungem și să facem pentru o lume mai bună. Ne dedicăm unii altora exact la granița dintre a nu ne dedica nimănui și minunătatea întâlnirii dintre noi, care devine călătorie, devine mirarea de celălalt, bucuria de celălalt, devine ca aerul pe care îl respirăm. Știi, Anca, eu nu am nevoie de tine și tu nu ai nevoie de mine, de aceea este așa frumos ce se întâmplă între noi, de aceea nu ne mai săturăm unul de altul, de aceea o să vin până la capăt de lume pentru tine. Pentru că nu mă aștept să faci același lucru pentru mine, pentru că nu mă interesezi pentru ceea ce faci pentru mine, ci pentru ceea ce ești pentru lumea asta, pentru neliniștile tale care îți transced istoria imediată, cotidiană, pentru ceea ce încerci să faci ca să fie puțin mai bine pe pamânt, în gânduri, gesturi și emoții, plecând de la exemplul personal, creștem cercuri concentrice, jurul tău, jurul tău mai mare și mai mare, ca piatra aruncată în lac, uite cum crește imaginea mentală, uite cum ne dedicăm unii altora, nici nu mai contează de unde a pornit, că participăm la ceva frumos, la civilizație. Și nu se vede clar dacă nu ne ridicăm privirea ca să ne întâlnim ochii și sufletele, dacă nu ne deschidem, vulnerabilizându-ne, dacă nu greșim unii altora, dacă nu ne cerem scuze când o facem, dacă nu încercăm, dacă nu îndrăznim să ieșim din status quo. Nu se vede prea clar nici când facem toate astea, desigur, dar se simte bine și atunci știm că suntem pe drumul cel bun, și atunci nici nu mai contează că suntem considerați excepții când ne dedicăm total unii altora, căci, desigur, alții știu ei mai bine că există interese în spatele dedicării mele față de tine, că m-au și auzit spunând acel motiv, acele motive. Or nu mai contează, pentru că între timp eu deja mă voi fi dedicat total ție și atunci sunt deja altundeva, în alt calcul, corpul și toată ființa mea nu mai știe că investesc cu vină și din motive oculte în exercițiul acesta sublim de a mă dedica total celuilalt, de exemplu ție. E de fapt simplu. Ne dedicăm total, dar fără miză. Și uite cum nu mai contează care este mai importantă în contextul acesta, nota de subsol sau textul propriu-zis, cel de mai sus.

Comentarii

  • Cornelia

    Am citit textul pe nerăsuflate. Om bun… Chiar și ne semnat, știu că este textul tău și mai știu ca l-ai scris tot pe nerăsuflate, pentru un alt Om bun.