Cum ne întâlnim cu celălalt?

Învârt bucăţica de hârtie ruptă dintr-un caiet vechi, de matematică şi fac un cornet pe care îl lipesc cu scuipat. Potrivesc muniţia pe ţeava de plastic şi suflu cu putere. Cornetul se înalţă spre cer şi apoi se prăbușește rapid lângă grupul de băieți pe care îi urmăresc de pe balcon. Ei caută inamicul din priviri gata de răzbunare, eu mă las pe vine şi trag cu ochiul printre gratiile de fier. Nu mă joc cu Ceilalţi copii, îmi petrec vacanţele de vară pe balcon, observându-i în timp ce se distrează împreună.

     ***

V-a adus teza la matematică? Da, răspund şi mi se citeşte vinovăţia în glas. Cât ai luat? 7… Şi Ceillați? Oana cât a luat? 9… Pai ea are două capete sau cum poate să ia 9? Colegii de clasă sunt prietenii tăi până la notele din catalog, acolo îţi devin concurenţi și tu trebuie să fii cel puţin la fel de bună ca ei ca să nu îţi dezamăgeşti părinţii.

***

Am foarte puţini prieteni, nu răspund la întrebările seminariştilor chiar dacă ştiu răspunsul, căci urăsc să vorbesc în public, nu înţeleg noţiunea de small talk, am mereu câte o carte la mine pe care o folosesc ca pe un scut. Îmi bag nasul în ea în autobuz şi astfel uit de aglomeraţie, o scot din rucsac imediat ce ajung pe culoarul facultăţii şi nu mai sunt singură, dacă aş îndrăzni aş începe sa citesc cu voce tare din ea, în timp ce ne bem berile, pare mai interesantă decât discuţia de la masă. După facultate dau peste o carte de self help, din care învăț enorm de mult despre mine. Evident, aş fi vrut sa fie vorba de Tolstoi sau alt clasic rus, dar cartea se numește Cum să ne eliberăm de frica de ceilalți şi le aparţine lui Christophe André şi Patrick Legeron.

***

Mă uit la profiluri înşirate pe okcupid ca sticlele de vin într-un supermarket. Ce să aleg, ce să aleg? Fotografii curajoase gros-plan, siluete minuscule pierdute în peisaj, chipul cuiva acoperit de vreo şapcă sau ochelari de soare opaci. Descrieri elaborate, lungi, intelectuale, intimidante, câteva emoticoane în loc de cuvinte, umor, sarcasm, deghizări, împăunări, sinceritate. Mi se usucă gura, îmi tremură mâna pe tastatură. Cum să încep? Ce să spun? Cât să spun? Dacă nu o să-mi răspundă? Dacă o să zică că sunt proastă? Dacă nu o să mă placă?

***

Anul trecut ajung pentru prima oară în America după multe ore de zbor în burta unui avion mare cât zece balene. Coada la controlul vamal pare fără sfârşit. Amazon aduce anual în Seattle, oraşul în care îşi are sediul central, în jur de 20.000 de noi angajați, majoritatea indieni sau pakistanezi. Eu şi o parte din rudele acestora ne aşteptăm rândul la ghişeul ofiţerilor vamali care ne fotografiază din faţă şi din profil, ne iau amprentele la toate degetele, ne întreabă când plecăm înapoi, care este scopul vizitei şi dacă ne-am făcut singuri bagajul. Sunt nedormită de aproape 24 de ore şi pentru întâia dată simt pe pielea mea condiţia de imigrant. Îmi vine să îi strig ofiţerului că dacă mai continuă cu întrebările mai bine plec acasă, nu mă interesează chiar aşa de tare ţara lor. Tocmai atunci ridică ștampila și o lipește cu un clinchet eliberator de pașaportul meu. Sunt liberă să trec. Privesc America pe geam în timp ce maşina se înscrie lent pe una dintre cele 5 benzi ale autostrăzii. Oceanul Pacific şi zgărie-norii sclipesc în zare, câte un steag roșu-albastru-alb, care acoperă jumătate de cer, se unduie ocrotitor peste capetele noastre.

Ana 

Comentarii