Proaspăt străină

Îți scriu din vârf de pat, într-o duminică în care stau închisă în casă pentru că undeva prin apropiere e o bombă din al Doilea Război Mondial pe care trebuie să o dezamorseze azi și eu sunt în zona galbenă. Adică nu tocmai în raza sa, ceea ce face totul să pară o măsură de precauție destul de exagerată, mai ales când te trezești cu multe sirene disperate și zguduieli puternice și claxoane-claxoane-claxoane. Ca să te ridici bramburită din pat și să vezi că de fapt era o coloană de motocicliști îmbrăcați în Moș Crăciun pentru un eveniment anual de strângeri de fonduri, trecând vijelios pe podul din fața blocului în care stai. Nothing to see here, nici bombele nu mai sunt ce-au fost, iar motanul colegei de apartament va sta toată ziua sub pat, de frică. Ca-n cântecul lui Alifantis, parcă, nu?

 Nu știu cum să iau treaba asta cu „proaspăt străină”. Acasă mă simțeam străină într-un fel, aici mă simt străină într-alt fel. Neadaptată într-un loc, nouă într-altul, un pic mereu pe altă planetă. Sunt de 3 luni aici. Și de cât? Doi ani și un pic plecată cu sorcova. „Acasă” devine un concept foarte puțin fizic și foarte ancorat în oameni, grupuri de whatsapp, mesaje, parfumuri, scene care ți se repetă în minte, în vise sau în replici și senzații aleatorii.

 Am un coleg român cu care nu vorbesc în română pentru că nu se simte în largul lui, dar din când în când avem momentele noastre în care eu îl întreb ceva sau ne prindem de mici complicități de parcă am fi crescut împreună. Apoi face glume expirate care-mi amintesc de taică-miu. Dar el e mult mai mic și am mai multe referințe în comun cu oameni din alte țări, alte culturi cu același televizor înainte de internet. Iar acum ne uităm oricum toți la aceleași seriale, nu?

 Recunosc femeile românce pe stradă, din fizionomii familiare, și acel amestec care pentru mine e sfâșietor, de oboseală cruntă și îndârjire, și niște duioșie într-un colț de ochi. Și mă întreb cum o fi pentru mamaia asta să trebuiască să ia autobuzul 18 într-un oraș străin într-un loc străin ca să meargă să voteze lângă Nuvola Lavazza pentru niște alegeri pe care le-au făcut alții pentru ea? Și mă simt mereu un pic vinovată și norocoasă că eu am avut de ales și că am rădăcinile prin aer.

 Când mi-e dor, mi-e dor de locuri și oameni și senzații care nu mai sunt recuperabili în universul ăsta. Mă distrează că aici îmi plac piețele de mor și merg și numai ca să mă bag în seamă cu vreo babă simandicoasă care-și cumpără mereu brânza de la nenea cutare. Când eram mică și bunică-mea vindea la piață, nu suportam mirosurile puternice de la Crângași și nici plecările la 4 dimineața în care dormeam pe sacii de cartofi din spatele mașinii cu scaunele scoase. Ba cred că mi-era chiar rușine, dar eram mică și nu-nțelegeam mare brânză.

 Aș fi bogată dacă aș primi câte-un bănuț, chiar și de ciocolată, de fiecare dată când cineva crede că sunt franceză. E amuzant, pentru că nu am fost niciodată în Franța, dar și un pic dezarmant pentru că mă simt imediat impostoare și mă suspectez că mi-am construit, inconștient, o imagine stereotip din filme și poze și cărți de adolescentă. Un breton, niște eyeliner și aia e. Nu mai port băști (ăsta o fi pluralul de la „bască”?) că deja mi se pare că-mi mai lipsește o baghetă de pâine ca să ajung pe stock photos. Dar mă gândesc să mă urc într-un tren care face 5 ore până la Paris, deși încă nu mi-am luat bilete.

 Am avut recent revelația că am crescut lângă o gară și că acum fac din nou același lucru. De altfel, mi se întâmplă des să văd sosii pentru personaje din alte vieți, alte sezoane, același „Tânăr și neliniștit”. Poate de-asta am mâncărimea asta în tălpi. Îmi place că o iau pe jos spre birou și că o tai mereu prin gară și că mă uit la plecări și la sosiri și mă distrez gândindu-mă cum ar fi acum, în loc să o iau la dreapta, spre job, unde sunt din nou în întârziere, să cotesc la stânga și să mă urc într-un tren?

EMILIA

Comentarii