Mama

Născută pe 1 septembrie 1952, anul dragonului de apă, în casa de nașteri din comuna Tulca, județul Bihor. Mama ei: bunica Marta. Tatăl: bunicul Indri, sau Ștefan sau Istvan, în funcție de cine stăpânea politic satul.

Ce știu de dinainte să mă fi născut.

Că mama a stat acasă și a muncit la CAP pentru că nu erau suficienți bani să meargă și ea la facultate, pentru că unchiul, ceva mai mare, era student și abia după ce a intrat el „pe salar” și-a permis familia s-o țină și pe ea la Timișoara, unde cumva, nu știu cum, m-a conceput pe mine cu bagabontul de taică-miu, ei fiind cea mai neverosimilă combinație de oameni pe care am văzut-o vreodată.

Lucruri care m-au frapat. Poza cu ea la 18 ani, îmbrăcată în robă albă, la botezul de la „adunarea” bisericii baptiste. Se face la majorat, ca să ai discernământ și să-l primești pe Isus în inima ta, dar cu capul tău, nu ca bebeluș, urlând în cădelniță ca la ortodocși.

S-a căsătorit în octombrie. A fost o nuntă cu scandal, din câte îmi povestea fratele tatălui meu. Nu există poze. Există costumul de mire al tatălui meu. Există niște fotografii la ceva timp după nuntă, cu bunicul Indri fericit ca întotdeauna și unchii mei, toți tinerei, la costum, cadre de nădejde.

A fost studentă la Timișoara, colegă cu tata. În 1998 am fost toți trei prin Timișoara, prin complexul studențesc, unde amândoi se mirau: „Ce mari au crescut copacii! Când eram noi, abia erau puși!”. Copaci pe care i-am văzut și eu, de atâtea ori, începând cu același an, că prietena mea era studentă la Timișoara și eu la Oradea.

Poză cu ea la munte, cu colegii de facultate, în zăpadă, feeric. Fără tata.

Poză cu ea militar, grad de sublocotenent, livretul militar există. Glume că tata e soldat și ea are dreptul să-i dea ordine.

Poză cu ea mireasă nu-mi amintesc să fi văzut.

Poză ceva mai târziu, cu mine de vreo 4 ani, cu fratele meu micuț, de vreo 2 ani și ceva. Avem mingi. Mama pare obosită.

Poză cu mine la un an și ceva, cu napolitane, cu carpeta cu lei, pe care îi țin minte ca fiind niște lei adevărați, în perete. În aceeași zi, prima amintire.

Poză cu mine micuț, de vreo 2 ani, la un revelion la unchiul meu, și prima lui soție.

Prima poză cu mine, cu bunica Marta. Sunt înfășat. Am câteva zile. Fără mama.

Prima mea amintire. Mă trezesc, sunt singur în pat, mă sperii. Vreau la mama. Mă dau jos din pat și parcurg traseul care pe atunci mi se părea o expediție, dar acum sunt doar 10 pași, trei camere, până în bucătărie, plângând, eu pe picioarele mele, până ajung la mama.

Mama care îmi salvează viața. Sunt la mare și e un singur colac disponibil pentru mai mulți copii și e rândul altui copil. Eu intru totuși în valuri, pentru că vreau în apă. Apa mă acoperă, vine un val (probabil foarte mic, dar mă trântește) și sunt sub apă, mă înec. Mama mă ridică, mă salvează, mă duce pe mal(probabil la jumătate de metru, dar totuși…)

Mama care mă bate. Sunt în clasa întâi și nu știu să scriu bine cifra 5. Sunt pe prispa casei bunicilor din Vâlcea, unde îmi fac temele la o măsuță cu față de masă de bumbac. Văd flori, vița de vie, coloanele prispei. Mama e în spate, în stânga mea și îmi dă cu palma peste cap de fiecare dată când desenez greșit cifra 5. La bastonașe eram bun, pe 2 îl fac foarte bine, dar la 5 mi-e greu să fac secera aia jos, uit să-i pun codița orizontală sus și cine știe câte alte greșeli pentru care primesc palme în cap. Știu că plâng, dar știu și că sunt vinovat. Văd lacrimi pe caiet. Scriu cu „creon” și pronunț „aviwon”, nu ”avion”, pentru că sunt oltean.

Mama care nu stă cu mine. E seară, o așteptăm pe mama. Vin amândoi de la serviciu. De cum îi vedem, apare și angoasa că vor pleca din nou. Pleacă. Plângem să ne ia cu ei. Nu se poate, mâine se duc iar de dimineață la serviciu, noi rămânem cu bunicii.

Mama care nu înțelege că mă plictisesc. E duminică, suntem la mama, spălați, curați, cearceafurile sunt scrobite, plapuma e scrobită, fețele de pernă sunt scrobite, nu mai dorm pe salteaua umplută cu paie, nu mai simt nisip între degete, miros a șampon de urzică, dar mor de cald și mama vrea să doarmă până târziu, nu înțelege că noi vrem la joacă.

Mama ne duce la picnic. Se certase cu tata și ne-a luat cu ea, am făcut un foc într-un loc cu iarbă, am prăjit niște slănină, am picurat grăsimea pe pâine, eram doar noi, a fost cel mai frumos picnic din toate timpurile și din toate lumile. Era zâmbitoare și fericită în mod suspect, forțat, probabil nu voia să vedem că e supărată.

Mama e bună la: matematică, curățenie, mâncare, făcut ordine, călcat haine, are vedere perfectă, a găsit un telescop de ceas pierdut pe jos, pe pământ, eram de față. Singura persoană care gătește mai bine decât mama e mama ei, Mama Marta, de la care are rețetele din caiet, dar Mama Marta nu mai e, adică e în Tulca, la cimitir, cu bunicul Indri.

Primim pachet prin poștă de la Mama Marta. E o cutie, împachetată în hârtie albă, pe care scrie citeț adresa noastră. Cine o fi scris? Bunica nu știe să scrie și nici să citească și ăsta e un mare secret, nu trebuie spus nimănui. În cutie este prăjitură televizor, cu cremă moale și foarte dulce. Și cornulețe.

Ce rețete vreau de la mama: osânzele, cirighele, semilună, prăjitură de foi cu miere și nucă, plăcintă de mere, pilaf de pui cu pătrunjel proaspăt și ceapă călită, omletă simplă, pâine cu ou și zahăr.

                                                                                                                     Ionuț Foltea

Comentarii