Ce-o să zică lumea?

Salutare! Ce zici, continuăm cu ceea ce am început data trecută? Printre altele, ziceam că o să vorbim un pic de partea negativă a lui „dacă”. Dar cum niciodată un lucru nasol nu vine singur, la noi românii, el vine la pachet cu „ce o să zică lumea” și cu modul mioritic de a gândi. Dar, ca să mă înțelegi mai bine, trebuie să precizez că aici, peste granițe și într-un mediu diferit de cel din țară, e mult mai evident și nociv acest fel de a face și de a gândi. Nu mi-aș fi dat seama, dacă eram acasă, pentru că dacă toți fac aceleași lucruri, adesea le iei de normale fără să îți mai pui întrebări. Dar aici e totul altfel și partea bună e că se creează situații care te obligă la a gândi critic, la a te pune în discuție. Dar să revenim. 

Vreau să încep cu ultima: mentalitatea mioritică. Pentru mine, destul de des, este o sursă de disperare când am de a face cu conaționalii. Mă explic. Știi povestea: oița îl avertizează pe cioban că răii ăia vor să îl omoare, îl sfătuiește să își țină un dulău pe aproape etc. Cu alte cuvinte, să se protejeze, să prevină omorul, mai ales că poate și are cu ce. Eh, și ce crezi tu că face bunul cioban? NIMIC care ar presupune vreun efort. Se așează și începe să își plângă de milă (adică se apucă de testament: că „de-o fi să mor” și celelalte). Sincer, mă zburlesc tot când am de a face cu asemenea mod de a gândi! Mori pentru că ți-o cauți! Fă ceva, orice ca să previi și apoi, de-o fi… măcar nu mori ca prostul. Ai făcut ceva. Din păcate ăsta e unul dintre cele mai mari defecte ale noastre, ca nație. Completat de aia cu „nimeni nu îmi dă nimic…” Adevărat. Dar, cel puțin aici, nici nu te oprește să îți iei. Ai o idee, ști că poți face ceva, începi și faci. Dar, cum asta presupune efort și sacrificii, e mai simplu să stai pe coadă, să nu faci nimic și să dai vina pe lumea rea, pe vecini, sistem, conspirații mondiale, Masonerie, Soroș sau, mai nou, statul paralel etc. 

Foto: Cătălin Ceaușoglu

Apoi, la pachet, vine și „ce-o să zică lumea” cu varianta „să arăt eu lumii ce ciumeg mi-s”. Și aici… disperare, frate! De când părerea babei Leana și a echipei ei de bârfitoare (adică tocmai „lumea”) e atât de importantă încât să îmi influențeze viața? Din propria experiență ți-o spun: când pentru tine nu contează prea mult ce zice lumea, poți spune că ai început să fii fericită. Lumea vorbește oricum, critică din diferite motive (elementul principal fiind, de fapt, invidia). Ar vrea să aibă curajul și capacitatea de a fi ca tine dar cum, normal, nu reușește pentru că fiecare are modul lui de a fi, te-ar coborî la nivelul „acceptat”, adică la ceva puțin peste zero. Cum se zice: ca prostul care te coboară la nivelul lui și apoi te bate cu experiența. Completat de „să vadă lumea” sau „să moară dujmanii că eu am valoare”. Nici nu-ți poți imagina câți români de-ai noștri sunt îngropați în rate! Si asta duce la abuzuri din partea angajatorilor (adesea alți români) care știu că nu prea ai de ales. Ori înghiți sau muncești de-ți sar capacele pe bani puțini, ori… nu ai cu ce plăti ratele și e nasol. Rezultatul? Stres, nevroze, certuri și tot așa.

Și, în sfârșit, ajungem și la acel „dacă” negativ, paralizant, care ne caracterizează. Acu’ imaginează-ți că cu mentalitatea ciobanului de mai sus ți se oferă ocazia de a face ceva fain, care ți-ar place, dar, bineînțeles, presupune (ca orice pe lumea asta, până la urmă) și posibilitatea de a fi un eșec. Orice om normal, din punctul meu de vedere, și-ar calcula bine pașii și ar încerca. Și dacă eșuezi, măcar ai învățat ceva, ai primit o lecție (neplăcută ce-i drept), dar utila. Ei bine, nu e cazul omului nostru. Ăsta începe să vadă și să scoată în evidență doar ce NU ar merge, cu „dacă” înainte. Ceva de genul „dar dacă…“ Și tot așa! Bineînțeles, o asemenea atitudine îți taie entuziasmul din start și, dacă cumva totuși te apuci de ceva, s-ar putea chiar să nu îți iasă. Am întâlnit lume care, deși a dat-o în bară, spune cu oareșce satisfacție „știam că nu o să iasă nimic”, care devine bucurie răutăcioasă când e vorba de alții.

Foto: Anca Dănilă

Cam atât pe moment, cu o precizare finală: sunt mândru că sunt român, cu toate defectele noastre. Și asta în fiecare zi, nu doar pe 1 decembrie și la alte câteva ocazii. Pe aici am mers cu fruntea sus și nu cu căciula în mână. Avem multe de dat locului unde ne aflăm, dar am mai învățat un lucru: trebuie să arăt tuturor ce am, ca să cunoască „oferta” și apoi să aleagă. Și, spre marea mea bucurie, am găsit o grămadă de oameni curioși, care, pentru a ști mai mult, au și dat o mână de ajutor la promovarea valorilor noastre. Gândește-te că avem un grup muzical alcătuit dintr-un român și patru italieni (toți tineri), care cântă foarte bine muzică românească bună… în românește, italieni care au costume populare românești și pe care le îmbracă de fiecare dată când au ocazia. Se mai întâmplă și faze haioase: cândva, la sărbătoarea diferitelor comunități organizată de primărie, cea mai în vârstă, dar și cel mai frumos îmbrăcată cu un costum maramureșean, era o femeie din Siria, îndrăgostită de românii de aici, care în afară de „da” nu știa o boabă de românește (vorbește araba), dar e prezentă la tot ce facem și nu lipsește de la biserică. Dar mă opresc aici. Data viitoare vorbim despre un alt mare defect de-al nostru: incapacitatea de a spune „nu” și de a gestiona refuzul care vine din partea altora. Sărbători liniștite ție și celor dragi ție!

PREOTUL DIN DIASPORĂ

Comentarii