Caietul de rețete, un caiet de amintiri

Un caiet de rețete nu este doar un caiet cu rețete, ci suportul material al unei tradiții deopotrivă culinare și a comensualității, a scrierii și a punerii ei în practică prin gesturile înlățuite ale actului propriu-zis al gătirii, formă dublă de receptare, dacă ne gândim și la faptul că, la un moment dat, vor fi consumate. Un alt fel de tradiție a scrierii și oralității. Căci avem a face cu texte care susțin, uneori chiar imperativ (Lași! Adaugi! Mesteci! Torni! etc), o tehnică culinară, texte care se activează doar atunci când sunt performate (cum ar spune etnologii), adică atunci când textul scris devine succesiune de gesturi în urma cărora rezultă o variantă orală a rețetei gătite, adică o mâncare ce niciodată nu iese la fel, o mâncare ce va fi gustată, mirosită, simțită. Rețetele se mai activează și atunci când sunt spuse ori copiate spre a fi date mai departe. Iată o temă de cercetare interesantă.

Un caiet de rețete nu îți dă detalii precise, ci indicații a căror înțelegere, de fiecare dată subiectivă, necesită practica prealabilă: nu poți ști exact ce înseamnă un praf de sare, dar ai libertatea de a presăra „după gust”; cum poți aprecia cât durează să „lași ceapa la încins până dansează” dacă nu ai prăjit niciodată ceapă, sau ce înseamnă carne de-acum „rumenită bine”, dacă nu ai pic de experiență căpătată singur ori arătându-ți altcineva, mai experimentat decât tine? Este un fel de învățământ informal al meșteșugului culinar ce implică culoare, consistență, aspect, aromă, uneori arsuri.

Caietul de rețete al mamei mele are învelitori albastre. A început ca orice caiet, cu prima pagină, scrisă ordonat, apoi s-au înmulțit nu doar filele scrise legate între coperți, ci multe alte foi și foițe: unele mici cât palma, altele A4 împăturite, altele rupte din vechi calendare de perete ce pe față aveau o rețetă și pe verso un rebus sau o anecdotă: fără a mai fi legate între ele, ordinea rețetelor se schimbă de fiecare dată când cineva deschide caietul, le selectează pe cele de care are nevoie, iar la urmă le reașează înapoi în teanc, dar nu acolo unde fuseseră înainte. Rezultă o alcătuire fluidă și deschisă, niciodată încheiată, a ceea ce devine, mai mult generic numit, „Caietul de rețețe al …”. Operă deschisă.

Eu cunosc acest caiet de vreo 40 de ani de zile. Este scris de mai multe mâini (printre care și a mea, regăsindu-mi caligrafia de pe vremea școlii generale, apoi a liceului sau, mai nou, a maturității), fiecare adăugând ori o rețetă, ori niște completări și sugestii (bazate tot pe practică) la cele preexistente, ori calificative, ori un nume atașat titlului generic „prăjitură”, de exemplu, scoțând-o astfel din anonimat și obligând memoria să regăsească sursa rețetei, la rândul ei aflată de la altcineva, într-un lanț fluid al transmiterii „colective” și, de fapt, „anonime”. Dar pentru mama mea și pentru noi, rețeta de prăjitură Rodica (de fapt, maniera în care Rodica prepară prăjitura numită Televizor) are singularitate.

Între învelitorile albastre se află și „Rețete de la doamna Feștilă”: 6 foi dictando A4 prinse cu capsatorul, pe care mama mea le-a copiat cândva de la respectiva doamnă, aflându-se împreună la niște cursuri de-ale profesorilor. Doamna își adusese propriul caiet cu sine, tocmai ca să-i fie copiate rețetele și ca să primească, eventual, altele la schimb: practică urbană a orizontului feminin. Rețetele de la doamna Feștilă (a cărei identitate reală s-a estompat în timp, înlocuită fiind cu un soi de profil semi-legendar) cereau ingrediente greu de găsit în vremurile anilor 80 ai secolului trecut, dar care ridicau ștacheta meselor festive ale părinților mei. Desigur, cineva întreba: „Cum ai făcut pizza asta?” și atunci apăreau cele 6 coli pe masă, gata să fie copiate.

Am și eu propriul caiet, scris deja de trei rânduri de mâini, printre ale cărui rețete se găsește, evident, o „Plăcintă cu mere. Mama”, care niciodată nu-mi iese la fel de bună ca a ei.

Rețeta culinară este un text formalizat, a cărui structură conține: un titlu (uneori sunt atât de metaforice!), ingrediente și indicații de preparare. Dar un caiet de rețete nu este o simplă antologie de astfel de texte, ci un fel de ediție critică subiectivă a lor. Căci afli cum să pregătești diferite mâncăruri, dulciuri, băuturi sau murături; ce fel de ingrediente sunt la mare preț și, eventual, cum se pot procura; cum și când este timpul anumitor mâncăruri, care dintre ele sunt mai gustoase decât altele (lipsite fiind de adjectivul „bun” adăugat imediat după titlu, rămân nebăgate în seamă), ori cui îi place cutare prăjitură.

Treptat, deduci orizontul gastronomic al unei familii și al unei culturi în etapele ei succesive. Mai găsești desene ale copiilor, o petală de trandafir sau picături aproape șterse de ulei ori zahăr caramelizat. Iată de ce spun că un caiet de rețete este un caiet de amintiri de tot felul. Poftă bună!

Laura Jiga Iliescu

cercetător principal, grad I, în cadrul Institutului de Etnografie și Folclor  Constantin Brăiloiu” , Academia Română, București; profesor colaborator în cadrul Facultății de Litere.

Comentarii