Cele 7 zile ale Timișoarei ’89

În comunismul lui Ceaușescu nu a existat o rezistență anticomunistă, nu au existat atitudini care să încerce  destabilizarea răului, ori distrugerea acestuia. Nu! În fap, energiile se consumau în a te adapta, a rezolva procurarea hranei sau în  zbateri pentru a parveni în sistem. Opozitie, nu! Cei care fuseseră opozanți la începuturi au fost distrusi, aruncați în închisori, anihilați. Tocmai de-aia, ceea ce a însemnat Timișoara în decembrie ‘89 a fost, întâi de toate, descătușarea și evadarea sinelui din poliția gândirii, care ne paraliza.

În zilele premergătoare comemorării adevăraților revoluționari (pentru că, în conceptul meu, cei care și-au jertfit viața sunt adevărații revoluționari), voi face un exercițiu de răscumpărare a trecutului. Voi aduce tributul meu, prin rugă și cânt, acelora care au murit pentru libertate. Ca și atunci, mă plec cu smerenie pe rana țării, pentru că reparațiile morale neîmplinite își strigă fără glas durerea. În tot ceea ce voi scrie, voi căuta să nu creez controverse între trecut și prezent.

Pentru noi, oamenii obișnuiți ai Timișoarei, zilele din decembrie ‘89 au fost ale revoluției! Revoluția a fost pentru mine, care mi-am riscat viața mea și a băiețelului meu, care era cu mine în balconul Operei când am cântat Colindele interzise, arestate, ale neamului! Vreme de 7 zile balconul Operei a devenit bastion al Revoluției Române. În amintirea mea, acele zile sunt dureros de vii! 

18 decembrie, acum 30 de ani, era ziua de după împușcarea celor 38 de demonstranți în frunte cu Loati Cismaric, activist cultural la Comitetul de Cultură și Artă al acelor timpuri. Ei au intrat, dinspre Piață Libertății, în Piața Operei, cântând Deșteaptă-te române. I-am întâlnit în drumul meu grăbit spre sediul Ansamblului Profesionist „Banatul”, de unde trebuia să plecăm cu autocarul spre Lugoj, la spectacol. Loati împărțea unui grup de aproximativ 30 de persoane (!) textul cântecului Deșteaptă-te române și, văzându-mă, a strigat fericit: „uite-o pe Lia, vino cu noi, avem textul de la Deșteaptă-te române, o să îl cântăm mergând spre Piața Operei”. I-am răspuns: „aș veni… dar nu pot, avem spectacol lângă Lugoj” – „NU VA MAI FI NICIUN SPECTACOL, LIA! GATA, S-A TERMINAT! VINO CU NOI”. Cred că o secundă m-am gândit că Loati are dreptate! Tot ceea ce se întâmplase în Maria și în fața județenei de partid, în 15/16/17, ar putea fi sfârșitul… Dar oare al cui? – „Nu, nu pot, ne vedem mâine”, i-am răspuns și mi-am continuat drumul. Atunci l-am văzut pentru ultima oară…. I-am auzit în spatele meu, cântând, dirijați de Loati… Au fost toți împușcați în aceea seară. Apoi am aflat că trupurile le-au fost duse la crematoriul din București. Au fost arse și cenușa le-a fost aruncată prin canale! Toate aveam să le aflăm și toate ne-au îndârjit în zilele următoare. Așa am înțeles definitiv, cei din Timișoara: Ori trăim liberi, ori murim toți! 

Au trecut 30 de ani. Și, pe mulți care au stat atunci pe după perdele, nu îi dor acele zile! Au avut însă grija să devină „revoluționari”, să parvină, să târască țara în cumplițenie, să ne facă pe mulți să ne risipim prin lume!

Spre neuitare – 19 decembrie ’89!

TIMIȘOARA se declară PRIMUL ORAȘ LIBER de COMUNISM din România! Cinci zile în care cei mai buni dintre noi nu am cedat! Cinci zile în care au fost mulți morți (prin împușcare) și răniți! Cinci zile în care sediul Comitetului Județean de partid a fost cucerit, iar tablourile cu chipul lui Ceaușescu, cărțile lui, toate au fost aruncate pe fereastră și arse. În fața clădirii a fost incendiat un tramvai, în zona Maria, Iosefin, au fost sparte majoritatea vitrinelor, în Calea Girocului s-au dat lupte și au fost mulți morți… Cinci zile în care Tokes și familia sa au fost evacuați… Cinci zile în care armata a intervenit!… Cinci zile în care 6 garnituri de trenuri de persoane, conținând 7-8 vagoane fiecare, au fost garate în Gara Timișoara Sud, unde tata era șef de gară. Se spunea că în vagoane sunt trupe speciale, venite să ne lichideze! Ferestrele trenurilor aveau perdelele bine trase, nu se putea vedea cine era înăuntru și dacă era (!!!). Nici tata, șeful gării, nu știa cine este înăuntru, era secret de stat! Dar trenurile au stat acolo, cu oameni nevăzuți în ele! Cinci zile în care studenților din cămine li s-a ordonat să plece acasă… Soțul meu, care lucra la Universitate în acele zile, a fost obligat, împreună cu alți profesori, să fie prezent în incintă, sa aibă grijă, să împrăștie studenții. 

Revin cu detalii importante din seara de 17 decembrie când, întorcându-mă de la spectacol (care așa cum Loati mi-a prevestit (!!!), nu a mai avut loc la Lugoj), abia am putut trece prin curtea propriului imobil, plin de militari! Sigur era o parte dintre militarii pe care îi văzuserăm la intrarea în Lugoj, unde era o garnizoană. Erau mici tankete și o sumedenie de soldați pe marginea șoselei, pregătiți să plece undeva (!?). Toți aveau un fel de boccele destul de voluminoase, pe care unii erau așezați. La fel ședeau în întunericul nopții, pe boccele în curtea noastră, într-o tăcere care te îngheța! Aiurită de spaimă, neîndrăznind să spun o vorbă, am intrat fulgerător în hol, unde din fericire nu era nimeni! Trebuie să precizez că: în clădirea în care locuiam, îl aveam ca vecin și pe maiorul Aurelian Cristea, șeful de la circulație al județului Timiș de atunci. Fără îndoială el dăduse această „ascunzatoare” pentru militari, destul de strategică, nu prea departe de centru, dosită perpendicular pe bulevardul Sălăjan. Ulterior am aflat de la prietenii din Calea Girocului că și acolo, în holurile blocurilor, au fost comasați soldați! Cinci zile în care eram permanent în Piața Operei, sediul Ansamblului „Banatul” fiind acolo (nici nu se putea altfel)! Cinci zile în care am sperat că va fraterniza cu noi toată țara!!… Cinci zile în care am sunat la prieteni din Radio București (pe care îi știam bine, doar ei mă difuzau pe post) spunându-le dintr-o respirație „ne omoară în Timișoara, voi ce faceți, ce așteptați?” Toți mi-au închis telefonul! Cinci zile în care Timișoara a spus ORI TRĂIM LIBERI, ORI MURIM TOȚI!

20 decembrie ’89!

Ziua în care întreg orașul a știut, a simțit, a făcut totul pentru a distruge comunismul. Dacă în cele 6 zile oamenii erau în stradă spontan, individual, atașându-se apoi grupurilor sau manifestanților încolonați, închegați ad-hoc, care veneau spre Piața Operei sau spre Comitetul Județean de partid, în 20 decembrie ’89 prima mare întreprindere a întrerupt lucrul (ELBA), a rupt porțile și au ieșit masiv în stradă! Acești oameni s-au împărțit în grupuri și au mers și la întreprinderile învecinate, respectiv, la Electromotor, la fabrica de panglici, la Kandia și au strigat îndemnându-i să întrerupă lucrul și să iasă toți în stradă. Apoi au pornit masiv pe diverse artere spre centru, o parte dintre ei plecând în zona industrială din Calea Buziașului. În jurul amiezei, Piața Operei era o mare de oameni, care strigau: „Armata e cu noi”, „Azi în Timișoara, mâine în toată țara!”, „Libertate”, „Jos Comunismul”… Ultimii au ieșit cei de la UMT, aduși de coloana formată de la alte întreprinderi. Lozinca, pe care încă o mai aud strigată, era: „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică”. Pe la ora 14, împreună cu câțiva prieteni, ne-am dus spre gară, unde, mă înștiințase tata, vor veni trenuri cu craioveni, olteni, înarmați (!!). Așa a fost, a venit o mulțime de oameni, cărora le-am povestit că nu suntem huligani, că vrem libertate ca și ei! Le-am spus cum au împușcat copii și oameni nevinovați, cât de mulți sunt răniți și arestați… Am plecat cu toții, frați adevărați, înspre Piața Operei. Armata fusese deja retrasă și au început sa vină în piață camionete de la fabrica de pâine, încărcate, care să împartă pâine tuturora. Mâncam, rupând din aceiași pâine câți apucam; mâncam, plângeam și ne îmbrățișam! Erau din Balș, din Craiova, din Arad, din Lugoj… erau frații noștri trimiși să ne cumințească, să ne înăbușe! Dar, în final, au decis să moară cu noi sau să trăim toți liberi! S-a scandat pentru prima dată: „Morții! Unde ne sunt morții!”, „Morții! Ne vrem morții!”. Și, pentru prima oară, s-a scandat: „SĂ FIE JUDECAT AICEA ÎN BANAT!”.

21 decembrie ’89!

Ziua în care se ridică Bucureștiul. Lugojul se ridicase cu o zi înainte. Dacă până ieri ar fi fost zvonuri prin țară despre ceea ce se petrecea la Timișoara, în seara de 19 decembrie ’89, într-un discurs televizat, Ceaușescu, întors de grabă din Iran, declara drept „acte huliganice și mâna agenturilor străine” la Timișoara, care încearcă destabilizarea țării, confirmând astfel că la Timișoara se ÎNTÂMPLĂ!!! Dacă se mai îndoia cineva de Timișoara, știrea dată prin televiziune aducea certitudinea. Elena Ceaușescu sugerează „raderea Timișoarei de pe harta țării”. „Se poate trăi și fără Timișoara” ar fi spus ea. Noi, timișorenii și oltenii veniți „să ne dea o lecție”, eram din toiul nopții pe stradă! „PENTRU MORȚII DIN BANAT VREM SĂ FIE JUDECAȚI!!! SĂ FIE JUDECĂȚI, AICEA ÎN BANAT!!!” striga Timișoara într-o singură respirație. Proclamația de la Timișoara se năștea febril, urmând să fie anunțată. În balconul Operei se trăiau momente incendiare, care erau transmise mulțimii prin stații. Europa Liberă vorbea despre noi. Eu mă aflam acolo cu fiuțul meu de mână. Revoluția era a noastră, a întregii suflări, de la mic la mare și trebuia menținută! Spaima că am putea fi mitraliați ne crea un curaj înspăimântător. Atunci am cântat eu colinde în balconul Operei,  devenit bastion al Revoluției noastre! Freamătul sutelor de mii de oameni s-a transformat în rugaciunea vieții peste spaima morții! Niciodată nu voi mai trăi un sentiment de asemenea vibrație cu mine însămi, cu întreaga suflare aflată acolo, în Piața Operei, cu cosmicul care ne trimisese primăvara în decembrie… Atunci l-am simțit pe Dumnezeu coborât între noi. Și colindul meu s-a revărsat peste mulțimile adunate, peste două sute de mii, veniți din toate părțile, să vadă și să creadă! Sunt speculații ale cifrelor, dar în aceea zi veniseră garniturile  de trenuri cu gorjeni și doljeni, trimiși cu ciomege să ne cumințească!

Coborâse noaptea peste Timișoara și colindele interzise, cântate atunci de mine, au fost un fel de ofrandă. La scurtă vreme s-a răspândit știrea că Piața Operei va fi mitraliată. Panica a cuprins mulțimea. În balconul Operei, bastion al revoluției, se spunea că au știri despre elicoptere care se îndreaptă spre noi și ne vor mitralia. Unii credeau că este doar o diversiune pentru a ne împrăștia. Alții spuneau că nu ne putem lua riscul să fim măcelăriți cu toții… În cele din urmă mulțimea a fost anunțată despre ceea ce se aflase și că ar fi bine să nu fim „eroi fără minte”, să plecăm cu toții, pentru a reveni mâine. Lumea a plecat puhoi în toate părțile. Mi-am luat fiuțul și am început să alerg spre casă. Când am ajuns la fântână, în întunericul de pe bulevardul Take Ionescu (denumirea de acum), se vedea până departe un șir de lumini ale unor vehicule care înaintau. Mi-am dat seama că erau tanketele pe care le văzusem parcate la intrarea în Lugoj, cu trei zile în urmă, când revenisem de la spectacolul amânat! Îngrozită, l-am tras pe Tudor ca să ne ascundem în fântână. Fiul meu a început să plângă: „nu mamă, te rog, ne înecăm”. Știam că fântâna nu avea apă și ne-am aruncat acolo pe burtă… nu știu cât! Poate 5 minute, poate 10, poate o jumătate de oră… nu îmi dădeam seama. Mi s-a părut o veșnicie… Și nu se mai sfârșea huruitul acelor mașini! Într-un târziu s-a făcut liniște. Am ieșit și am continuat fuga spre casă. Vecinii, care așteptau venirea mea (dintre ei fuseseră mulți acolo, în piață) au ieșit și mă îndemnau sa fug de acasă, nu cumva să mă caute și să mă lichideze sau să ne baricadăm și orice amenințare ar fi, să nu deschidem… Din fericire nu m-a urmărit nimeni. Erau prea ocupați cu propria piele… Simțeau începutul sfârșitului.

Lia Lungu,

cântăreață de muzică populară

A fost solistă vocală a Ansamblului Profesionist „Banatul” din Timișoara și cântăreață în corul Operei Naționale din Timișoara. Pe lângă cariera artistică, din țară și din străinătate, Lia Lungu este și ziaristă a presei româno-americane. În decembrie 1989 participă la Revoluția de la Timișoara și cântă în balconul Operei. După revoluție pleacă în turneu în America și Canada, hotărând să rămână în Statele Unite ale Americii. În 1992 înființează „Clubul Artelor Balada” din New York, pe care îl conduce până în 2001. În paralel, devine corespondent al ziarului „Meridianul românesc” din USA, iar din anul 2006 lucrează și la ziarul „Ziua USA” din New York.